"Tema de casă "

Cum trece timpul ...

A trecut aproape un an de cand nu am mai scris pe blog. Am preferat sa las cateva ganduri, de multe ori in fugă pe facebook,  in dorinta unui contact mai rapid cu prietenii, cu cei dragi de departe dar și din lipsa timpului...

  Dar ieri, am vrut să prind o ora din viața mea și să mă las cuprinsă de liniște, să fiu doar cu gândurile mele, să îmbrățișez cu sufletul și sa captez cu toate simțurile frumusetea unei zile de toamnă.

  A fost atat de bine, incat m-am gandit să pun in scris cateva teme pe fb pentru cei dragi, iar de aici le pun mai departe pentru acei care mai au timp să răsfoiască pagini de blog.

   Așa că, bine v-am regăsit, oameni buni!

Temă de casă la alegere....o alta decât treburile zilnice:
- sa ieși afară și să te bucuri de o zi însorită și calduroasă ca o zi de primăvară
- să te așezi pe o bancă unde soarele te încalzește cu dărnicie
- să citești o poezie, câteva pagini din cartea pe care ai găsit-o de curând
- să privești copacii împodobiți într-o paletă de culori
- să asculți vântul cum suflă printre ramuri și păsarile care ciripesc
- să urmărești frunzele care au căzut și joaca lor zglobie pe alei
- să privești norișorii cum se plimbă linistiți pe cer
- să privesti păsărelele cum caută hrană și crengi pentru cuib
- să lași cățelul sa se plimbe și să alerge puțin după ce te-a așteptat cuminte jumătate de zi...
  Și toate aceste le poți termina în mai puțin de-o oră sau de ce nu o oră dacă sjmti nevoia de mai mult ?!

Dar de câte ori avem timp pentru noi?

De câte ori ne oprim din goana cotidiana pentru a simți Pacea de care ne înconjoară Dumnezeu în tumultul vieții?

 De aceea, m-am gândit să scriu acum acestă temă....într-o zi în care am vrut să mă bucur de darurile simple pe care ni le oferă Creatorul, care nu au gură să strige... doar noi trebuie să deschidem ochii să le vedem, inima să simțim, recunostință să ne bucurăm.

Să trăim cu "un zâmbet ascuns în inimă" cum ne sfătuia Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc.

Cu gândul la Sfântul Nicolae

      Cândva eram copil, cu obrajii îmbujorați de joacă, de alergătură și bătaie cu  bulgării de zăpadă...
Iarna era un motiv de bucurie, care ne scotea fericiți din casă, căci săniile care așteptaseră răbdătoare peste an, acum aveau ocazie să alerge pe derdelușuri.
Joaca pe străzi era neîntreruptă de mașini și nimeni nu se supăra că zăpada se așterne în straturi groase; oamenii puteau să meargă printre troieni ori se adunau și făceau cărări care să ușureze drumurile copiilor, vârstnicilor, să le vină în ajutor în vre-un fel...

     Cândva eram o adolescentă timidă, care mergea gînditoare ori grăbită pe cărările netezite, atentă să aleg cel mai ușor drum care m-ar fi ajutat să ajung cat mai repede în locul dorit. Știam ca cel mai bine este sa nu te abați de la drum...doar nu degeaba maicuța mea mă învăța cu blândețe și avea mereu un exemplu ori o vorbă de dojană atunci când, curioasă încercam să descopăr noi cărări, să trasez poteci pe care, poate...mă împiedicam...
     Însă povețele dansei mă urmăreau și erau pentru mine literă de lege...chiar dacă uneori mai citeam printre rânduri.

     Peste ani, am devenit o tânără încrezătoare și visătoare care începea să se pregătească de zbor. Soarta mi-a adus în cale persoana care mi-a dat aripi și luându-mă cu grație și dragoste sub aripa lui m-a ajutat să plutesc deasupra cărărilor, să sar peste obstacole și să văd orizontul deschis, în deplinătatea frumuseții pe care i-a dat-o Creatorul.
Când am aflat că voi deveni mamă, aripile au început să bată grijulii în căutarea cuibului potrivit și orizontul cândva larg s-a redus în jurul acestuia, căci minunea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu era mai presus de toate frumusețile întâlnite în zbor.
     Îmi amintesc că însărcinată fiind, am traversat lacul înghețat alături de cel drag, convinsă că vom trece fără probleme, că nimic nu ne poate sta în cale atunci când îți dorești să ajungi la celălat capăt al drumului. Maternitatea îmi dădea aripi!!

      Anii au trecut și cuibul s-a umplut cu 3 puișori, iar noi am învățat să fim părinți...
Acum devenisem și noi acei oameni care faceau cărări în nămeți, ori îi ajutam pe copii să treacă peste troine, învățându-i că nu mereu trebuie să aleagă calea cel mai ușoară pentru a ajunge unde își doresc. I-am purtat de mânuță, asemenea unor părinții cu bune intenții, povățuindu-i să aleagă drumul cel bun, ajutăndu-i să meargă cât mai sus - pentru a vedea orizontul albastru și întinderile minunate care nu pot fi zărite decât dacă continui să urci, ștergandu-le lacrimile atunci când cădeau și îndeamnându-i să meargă mai departe, învățând din fiecare obstacol.

     A fost o vreme, când puii aveau nevoie de toată atenția noastră și zburau cu grijă pe lîngă cuib iar noi ne bucuram că putem să le fim aproape, umplându-ne sufletul de o mare iubire... Dar timpul a zburat și unul câte unul, puii au început să zboare din cuib, lăsând un gol și o tristețe cu greu de imaginat....

    Cândva am fost copil, așteptând cu bucurie ca Moș Nicolae să îmi aducă în ghetuțe dulciuri și portocale... Acum sunt un umil ucenic al Sfântului ce speră an de an să vadă la intrare toate ghetele curate și ordonate, pentru a le umple cu daruri fel de fel....

E cel mai mare dar pe care mi-l oferă  Sfântul Nicolae: să pot dărui

și să primesc în dar bucuria copiilor, îmbrățișarea lor caldă și sinceră.

Sfânta Cruce

      Daca azi catolicii il sărbătoresc cu mare fast pe Sfantul Iosif, Bunul tâmplar și credinciosul tată pamântean al Domnului Hristos, noi, creștinii ortodocși dăm cinste Sfintei Cruci, cea de jertfă purtătoare, vindecătoare a rănilor noastre, cea care ne face sa ne ridicăm ochii spre Cer cu umilință, cu credință și încredere în puterea sa mântuitoare.

     De aceea am ales pentru aceasta duminica un fragment din cartea Urmarea Lui Hristos, la care merită să luăm aminte: "De voiești să intri în viață păzește poruncile mele. De voiești să cunoști adevărul, crede Mie. De voiești sa fii ucenicul Meu, leapădă-te de tine." 

De voiești să ai viața cea veșnică leapădă-te de lumea cea vremelnică. De voiești sa te înalți în Cer, smerește-te pe pământ. De voiești să împărătești cu Mine, poartă crucea cu Mine. Căci numai slujitorii crucii află calea fericirii și a luminii celei adevărate.

La biserica Sfantului Mare Mucenic Mina

    Pe vemea când  aveam in jur de 22 de ani, pe pajiștea din parc, un duhovnic blând  și bun așaza un cort militar....În vis i se aratase ca acolo lângă  lacul Tabacarie trebuie sa înalțe  o biserică închinată  Sfantului Mucenic Mina, un mare Sfânt despre care multi dintre noi poate nu auzisem, dar ale carui minuni si faceri de bine aveam sa le cunoaste cu totii in curand. Caci acest mare mucenic  nascut in partile Egiptului in anul 245 avea sa fie cunoscut de catre enoriașii constănțeni  dar și  din alte pari ale țării, care au intrat in cortul cel smerit, apoi in frumoasa biserica de lemn construita cu dragoste si sacrificii, în stilul maramureșean  - Biserica de Lemn...cum i se va duce vestea mai tarziu.

     

  Pot spune că  pentru mine a fost ocrotitor de la prima închinăciune adusă în  cort, căci însărcinată fiind m-a ajutat să  trec peste durerile nașterii și peste încercările ce mi-au marcat acea perioadă; apoi mămă  fiind, l-am chemat mereu în rugăciune  să ii ocrotească pe copii , sa ne păzească  și pe noi de pagube ori de primejdii; ne-a fost insotitor la drum si grabnic ajutator al lucrurilor pierdute si asemenea unui soldat a stat mereu de straja fiind gata sa ne ajute atunci cand ne-am indreptat gândul  catre dânsul.

   Dar cel mai mare dar pe care mi l-oferit, a fost acea chemare tainica la rugaciune; nu doar a mea, ci a multor credincioși  pe care i-a adunat în  prețioasa sa biserică, oameni poate straini la inceput dar care, pe parcurs, au legat prietenii ce mai dainuiesc și  astazi.

    Desi departe de Constanta, sufletul meu a ramas lipit de acest colțișor din parc, la Biserica de lemn; aici am botezat doi din copii, i-am impartasit, am invatat să  fim mai buni, mai toleranti; ne  adunam înainte de Sfintele Pasti ca sa pregatim Pasca, iar parcul se lumina de  mulțimea lumânărilor  aprinse în  noaptea de Inviere; am ascultat colindele si cântările  prețioase ale Corului Sfantului Mina ce insotea fiecare Liturghie, glasuri de cristal ale unor tineri talentați de la Teatrul de Stat. Acele cantari faceau ca inimile să salte de bucurie si sufletul sa se înalțe  mai usor către  Cer, trezind emoții  si lacrimi de mângâiere... Aici, am cunoscut oameni cinstiți si buni care m-au alinat cu vorbele, m-au linisiti cu sfaturile, dar  mai ales am gasit duhovnicul care sa ma învețe  să mă  rog, să  am blandete, sa fiu mai răbdătoare, să  am nadejde si verticalitate. La Sfântul Mina copii au alergat mereu pe pajisite si au ascultat Liturghia bucurandu-se de frumusetea naturii care inonjoara Sfantul lacas, primind la final binecuvantarea preotilor. De Craciun bradul îi  aștepta cu daruri pregatite, fie că  doreau să  cante ori nu. Și  pentru toate darurile oferite la indemul preotesei am ales sa botezam al treilea copilaș  și cu numele Sfântului Mina, ca acesta să  îi fie mereu ocortitor.

      Cum deci, să  nu ne fie drag, Sfântul  Mina?!

Departe de țară, mare mi-a fost bucuria și alinarea să  văd ca în  bisericuta din Torrente- Valenica o icoana mare a Sfântului  împodobește latura dreapta alaturi de Sfantul Necatarie, Sfantul Andrei-Ocrotitorul romanilor, Sfintii Arhangheli Mihal si Gavriil si Sfanul Efrem. Și știm ca ne este in continuare ocorotitor, căci mereu cand l-am chemat am simțit  grabnicul său ajutor, ne-a aratat și  nouă, unor umili credincioși, ca este mare folositor și  făcător de minuni!

      De ați citit viata Sfantului mucenic sunt convinsă  ca v-ați cutremurat. Supus la munci si chinuri de neimaginat, pe toate le-a rabdat cu tarie și dragoste faţa de Dumnezeu. Pe toate le-a considerat mângâiere și a ramas ferm credinței sale, strigând în fața prigonitorilor cu mare glas: "A lui Hristos am fost, sunt si voi fi!" 

     Să  ne întărească  și pe noi Bunul Dumnezeu în fața  prigonirilor ce vor veni, să ne păstrăm  credința strămoșească chemandu-l în  ajutor și  pe Ostaşul Lui Hristos, pe Sfântul Mare Mucenic Mina.

   Folositor și  ajutător mare te-ai aratat lumii în  primejdii mucenice,

ca pe multi ai izbavit de pagube: furii urmarind, pierderile departandu-le și  celor ce alearga la tine cu credință, împlinind  cererea lor; 

pentru aceasta te rugăm, fii milostiv și  nouă  care iți  cântăm: 

Bucură-te Sfinte Mare Mucenice Mina, mult-pătimitorule."

                               

Mi Valencia...en 9 de octubre

    Ziua Comunitatii Valenicene e prilej de fiesta si bucurie nu doar pentru localnici ci si pentru numerosii turisti, care impanzesc strazile din centrul vechi in aceste zile de inceput de octombrie.

Pentru noi este al doilea an cand avem ocazia sa asistam la manifestarile pline de culoare si zgomot desfasurate in Plaza de Ayutament si imprejurimi, si cu toate acestea ne simtim captivati de frumusetea porturilor populare, a muzicii valenciene si a costumelor pe care le poarta cu multa eleganta multime de voluntari organizati in cete de mauri si crestini!

     

       Seara de 8 octombrie are ca punct culminant dansurile si muzica populara din Plaza de Ayutament si apoi focul de artificii de la miezul noptii. Anul acesta nu am avut curiozitatea sa vedem spectacolul pirotehnic, insa multi din oraseni si turisti iau cu asalt podurile de peste Turia si mai ales cele de langa Puente de Exposicion pentru a se bucura de acest spectacol ce tine aproximativ 20 de minute, luminand cerul intr-o explozie de culori si lasand in urma un nor dens de fum...

    In schimb, am privit incantati dansurile traditionale, miscarile pline de voiosie insotite de pacanitul castanietelor si am ascultat cantonetele vesele ce povestesc viata oamenilor de la sate, preocuparile si bucuriile lor....

    La final, urmeaza defilarea tuturor dansatorilor tineri ori varstnici, fiecare reprezentand anumite regiuni ale comunitatii; in pas de dans astfel incat sa poata fi admirati de toti spectatorii adunati in piata... Desi obositi dupa un asemenea tur de forta ce dureaza aproape o ora, isi pastreaza zambetul pe buze pana la final, oferindu-l cu darnicie celor ce au bucuria sa captureze o poza alaturi de ei; asa ca am profitat si de data asta, nu prea mult, caci am facut la poze si filmulete pana s-a terminat bateria!

   

     Ziua de 9 Octombrie, cand este celebrata intrarea regelui Jaime I in Valencia este insa si mai bogata in activitati. Totul incepe de dimineata cu o slujba religioasa si depunerea de flori la statuia eroului (aflata in parcul de langa Plaza Glorieta) care in 1238 a eliberat orasul de mauri. 

    Astfel ca seara, de la 7 toti "maurii" pleca din oras... purtandu-si cu demnitate costumele bogat impodobite, armasarii bine dresati, sotiile, dansatoarele din buric, prezentand in care alegorice negoturile si modul de viata. O istorie de 400 de ani, care lasa in urma libertatea crestinilor si o parte din arta maura care a fost conservata insa fara ranchiuna.

    In cele 4 ore de parada, traseul cuprins intre Plaza Glorieta -Plaza Reina- Plaza de Ayutament,este cuprins de multime de oameni,. care aplauda, fac poze, comenteaza, ori dau explicatii celor mici. Copii si batranii privesc cu bucurie sectacolul, fiecare car avand tematica  lui si o orchestra proprie de suflatori si percutionisti care dau viata ritmurilor triumfale...

     Daca pozele v-au trezit atentia va invit cu placere sa va faceti timp, macar odata in viata sa luati parte la aceste zile de fiesta in care traditia si istoria dau viata orasului, de altfel atragator in tot restul anului. Dau Slava Bunului Dumnezeu ca am ajuns aici, ca putem sa ne bucuram de frumusetea si istoria unui oras civilizat si verde, ca putem sa invatam cate ceva nou in fiecare zi, sperand ca "poco a poco" sa devenim valencieni macar cu spiritul!

Dor de munte: Parque Natural Sierra Cazorla

    Dupa o vara la mare, de fapt dupa un an langa mare, m-a cuprins un dor de munte, de padure si catarat  greu de descris; un neastampar sau "mancarici in talpa" cum il numeste Florin! Poate si pozele prietenilor plecati in tara, locurile mirifice pe care le-au vizitat cei dragi in diverse colturi ale Romaniei m-au determinat intr-o zi sa nu mai rezist si sa caut un loc, mai aproape de noi pentru a potoli acest dor...

      Asa ca cercetand Google Maps am dat de un parc natural destul de aproape de Valencia, la aproximativ 360 km in care ne-am hotarat sa mergem macar pentru doua nopti... Zis si facut; am cercetat mai indeaproape traseul (pozele postate de turisti au fost mai mult decat convingatoare!), posibilitatile de campare, am inceput sa cautam corturile si sacii de dormit pe care nu le mai folosisem de aproape 6 ani, cred, si am obtinut aprobarea cu bucurie a copiilor.

    Astfel, joi pe la 10 am reusit sa pornim la drum...In timp ce proviziile si bagajele erau duse la masina, Ema se plimba agitata intre mine si usa, urmarind momentul prielnic sa iasa; simtea ca se lasa cu drum si nu vroia sa fie lasata acasa!S-a linistit doar cand s-a vazut la locul ei in masina, la picioarele lui Florin mai precis...

  Drumul spre Parcul Natural Sierras de Cazorla este o placere; dupa ce iesi din Comunitatea Valenciana in care domina campiile inverizte, cu orezarii, plantatii de pomi fructiferi si palmieri incepe sa iasa la iveala pamantul rosiatic al Messetei Centrale din tinutul Castilla-La Mancha;din loc in loc, cateva culturi de porumb intretinute doar cu irigatii, cateva ferme in care vacutele grase aduna spice doar de ele vazute, graul deja cules care a lasat in urma intinse zone aurii si baloti frumos stivuiti. Pe alocuri apar movilite de teren, iar castelele domina cele mai inalte varfuri ale oraselor: Albacete, Chinchilla de Monte Aragon si Alcaraz. In rest doar sate mici cu o terasa  deschisa pentru trecatorii insetati, cate o finca ratacita in mijlocul campului, cerul albastru si o caldura sufocanta care te face sa inchizi rapid geamul masinii si sa te bucuri de racoarea aerului conditionat...

    Pe masura ce inaintezi terenul capata amplitudine; dealurile tot mai inalte sunt acoperite cu plantatii de maslini frumos randuiti pana in varf, stancile fac loc caselor in piatra, vegetatia devine mai bogata, peisajul mai pitoresc...am intrat deja in Andalucia! Parcul Natural Sierra de Cazorla isi deschide portile cu pitorescul orasel La Puerta de Segura,o insiruire de case albe de-a lungul drumului principal.

      
       De aici pana la destinatia finala a urmat aproape o ora de mers prin munte, pe calea sinoasa a care urmeaza cursul raului Guadalquivir si malul lacului Pantano del Tranco. 

       Lacul iti atrage privirea ca un magnet datorita culorii sale albastru-verzui, iar malurile rosiatice pe care le dezvaluie ofera un farmec aparte in contrast cu verdele padurii, cu pinii inalti ce starjuiesc imprejur. Dupa ce am poposit si ne-am potolit foamea am reusit sa facem o drumetie prin padure si sa il admiram mai deaproape pana cand a trebuit sa incepem cautarile... caci Ema, vazuta libera a prins urma unor capriore ce venisera sa se adape la lac si a alergat dupa ele ca la vanatoare mai bine de jumatate de ora. Cand credeam ca nu mai dam de ea, caci latratul i se pierduse de mult in padure, o vedem aparand lesinata de oboseala, gafaind si dand din coada ca nu cumva sa o certam pentru disparitia ei prelungita...

     Bucurosi ca am gasit-o ne-am intors langa lac sa o lasam sa isi potoleasca setea si am pornit spre masina, parcata langa un "Aparcamiento libre". Nici nu am apucat bine sa terminam cu instalarea primului cort ca apare domnul padurar si ne atrage atentia ca de fapt camparea nu e libera, nici macar permisa... decat pentru grupuri organizate de elevi, asa ca ne-a indrumat politicos spre un camping din apropiere urmarind tacticos cum ne strangem bagajele, spre dezamagirea noastra.

  

    Insa tot raul spre bine, caci nici la 30 km distanta se afla un camping de 3 stele (Fuente de a Pascuala), in mijlocul unei paduri de pini care ne-a oferit toate facilitatile necesare... inclusi mistreti la miez de noapte. Asta doar in prima noapte, cand au fost uitate portile principale deschise. A doua noapte dupa ce am dat un tur de camping si am vazut un cer instelat cum de mult nu ne-a fost dat sa vedem, ne-am oprit sa ii privim indeaproape prin gardul de plasa; sau ei pe noi! O familie intreaga: mascul, doua femele si doua generatii de godaci draguti care venisera la gard sa manance din painea aruncata de unul din turisti! Nu vreau insa sa ma plang, ci doar sa subliniez farmecul naturii....

    Daca treci peste aceste mici temeri - pe care recunosc ca mi le provoaca tipetele mistretilor si alte zgomote ale salbaticiunilor pe timp de noapte, daca reusesti sa treci cu bine de prima noapte in cort, poti spune ca esti deschis la provocari! Eu una era sa cedez datorita durerii de spate provocata de salteaua subtire de neopren, insa dupa 10 minute de la trezire am uitat de ea; caci linistea padurii, aerul curat si verdele naturii m-a facut sa las in urma aceste mici inconveniente. 

   Si cum copii au rezistat mai bine decat noi, ne-am incumetat sa mai ramanem si a doua noapte bucurandu-ne din plin de farmecul naturii...

    Sambata am stras corturile si am pornit la drum; am amanat masa de dimineata cu gandul sa ne mai bucuram de privelistea incantatoare a lacului si sa o servim intr-un "mirador" amenajat la  marginea drumului...

     Desi experienta la cort lasa impresii puternice, frumusetea naturii e de neegalat; aici si pretutindeni, Dumnezeu  a creat coltisoare de Rai!
       Doar in mijlocul naturii iti aduci aminte ca mai exista liniste si pace in lume, realizezi ca poti sa traiesti mai simplu, sa mananci mai putin- caci te saturi cu aerul curat al padurii, sa folosesti doar doua tricouri in loc de cinci-sase (caci in graba noastra am uitat rucsacul de haine!), ca poti sa stai si sa discuti in jurul mesei la lumina lumanarii nu privind televizorul, ca poti sa te plimbi observand florile, cerul si toate vietatile in direct nu pe facebook... si multe altele.

       Ne-am intors cu mai multa energie decat am plecat si sper ca cei mici sa inceapa scoala cu forta, cu mintea curata si dorinta de a reveni mereu cu drag in mijlocul naturii....

        Fie ca inceputul toamnei, a anului scolar sa va gaseasca pe toti plin de elan si putere! 
  Cu drag, Nicol!

 

Cu gandul la schimbare...

  Ce simplu pare...

  Gandind la sarbatoarea de ieri, a Schimbarii la Fata a Mantuitorului Hristos ar trebui sa realizam ca nimic nu e imposibil! Pentru a arata apostolilor si ucenicilor latura Sa Dumnezeiasca, in muntele Tabor  a avut loc aceasta minunata schimbare la fata a Domnului Hristos. Dansul s-a imbracat in Lumina, aratandu-ne ca este Calea, Adevarul si Viata!

   Eu, un biet credincios, realizez ca si o mica schimbare in bine pare cateodata un lucru greu de infaptuit: rabdare...doar cateodata, deznadejde...de  multe ori; milostenii...doar cand se poate; simt critic...la el acasa! Ma critic pe mine, critic ce nu imi place...insa VREAU SCHIMBARE!

   Vreau sa schimb lucuri in bine insa de multe ori nu reusesc sa ma schimb pe mine intr-un om mai bun. A da sfaturi e usor; am incercat sa dau de multe ori si ...poate mai dau celor ce cred ca au nevoie, insa mi-am dat seama ca daca nu iti sunt cerute mai bine nu le dai; cand cineva are nevoie de un sfat il cere. 

    Asa ca acum cer un sfat:

   Cum e posibil sa o iei de la capat, intr-o alta tara, cu zambetul mereu pe buze si cu optimismul in buzunar? Ce faci cand dorul nu-ti da pace?

***

   Sunt convinsa ca multi ati avut de infruntat aceste obstacole atunci cand ati ales sa schimbati ceva in viata dvs, a familiei. Si sper din tot sufletul ca schimbarea v-a adus bucuria si implinirea mult asteptata. Deci, sper si va rog sincer sa imi dati cateva sfaturi din lectiile voastre de viata.

  Pana atunci nu pot decat sa ma inarmez cu speranta, credinta si dragoste; cu dragostea familiei, cu prietenia celor apropiati, cu mangaierea oferita de rugaciune si Convingerea ca Cineva acolo Sus ne iubeste, ne sprijina, caci pana acum acestea m-au ajutat sa imi revin si sa zambesc zilei de maine. 

Iar schimbarea mea in bine sper sa vina odata cu varsta...nu stiu!

"Lucrarea Lui Dumnezeu in om incepe din interiorul sau."

                     Francisco Palau