Iarna era un motiv de bucurie, care ne scotea fericiți din casă, căci săniile care așteptaseră răbdătoare peste an, acum aveau ocazie să alerge pe derdelușuri.
Joaca pe străzi era neîntreruptă de mașini și nimeni nu se supăra că zăpada se așterne în straturi groase; oamenii puteau să meargă printre troieni ori se adunau și făceau cărări care să ușureze drumurile copiilor, vârstnicilor, să le vină în ajutor în vre-un fel...
Cândva eram o adolescentă timidă, care mergea gînditoare ori grăbită pe cărările netezite, atentă să aleg cel mai ușor drum care m-ar fi ajutat să ajung cat mai repede în locul dorit. Știam ca cel mai bine este sa nu te abați de la drum...doar nu degeaba maicuța mea mă învăța cu blândețe și avea mereu un exemplu ori o vorbă de dojană atunci când, curioasă încercam să descopăr noi cărări, să trasez poteci pe care, poate...mă împiedicam...
Însă povețele dansei mă urmăreau și erau pentru mine literă de lege...chiar dacă uneori mai citeam printre rânduri.
Peste ani, am devenit o tânără încrezătoare și visătoare care începea să se pregătească de zbor. Soarta mi-a adus în cale persoana care mi-a dat aripi și luându-mă cu grație și dragoste sub aripa lui m-a ajutat să plutesc deasupra cărărilor, să sar peste obstacole și să văd orizontul deschis, în deplinătatea frumuseții pe care i-a dat-o Creatorul.
Când am aflat că voi deveni mamă, aripile au început să bată grijulii în căutarea cuibului potrivit și orizontul cândva larg s-a redus în jurul acestuia, căci minunea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu era mai presus de toate frumusețile întâlnite în zbor.
Îmi amintesc că însărcinată fiind, am traversat lacul înghețat alături de cel drag, convinsă că vom trece fără probleme, că nimic nu ne poate sta în cale atunci când îți dorești să ajungi la celălat capăt al drumului. Maternitatea îmi dădea aripi!!
Anii au trecut și cuibul s-a umplut cu 3 puișori, iar noi am învățat să fim părinți...
Acum devenisem și noi acei oameni care faceau cărări în nămeți, ori îi ajutam pe copii să treacă peste troine, învățându-i că nu mereu trebuie să aleagă calea cel mai ușoară pentru a ajunge unde își doresc. I-am purtat de mânuță, asemenea unor părinții cu bune intenții, povățuindu-i să aleagă drumul cel bun, ajutăndu-i să meargă cât mai sus - pentru a vedea orizontul albastru și întinderile minunate care nu pot fi zărite decât dacă continui să urci, ștergandu-le lacrimile atunci când cădeau și îndeamnându-i să meargă mai departe, învățând din fiecare obstacol.
A fost o vreme, când puii aveau nevoie de toată atenția noastră și zburau cu grijă pe lîngă cuib iar noi ne bucuram că putem să le fim aproape, umplându-ne sufletul de o mare iubire... Dar timpul a zburat și unul câte unul, puii au început să zboare din cuib, lăsând un gol și o tristețe cu greu de imaginat....
Cândva am fost copil, așteptând cu bucurie ca Moș Nicolae să îmi aducă în ghetuțe dulciuri și portocale... Acum sunt un umil ucenic al Sfântului ce speră an de an să vadă la intrare toate ghetele curate și ordonate, pentru a le umple cu daruri fel de fel....
E cel mai mare dar pe care mi-l oferă Sfântul Nicolae: să pot dărui
și să primesc în dar bucuria copiilor, îmbrățișarea lor caldă și sinceră.