Povestea spicului de grau

           Această întâmplare s-a petrecut demult, tare demult, pe când oamenii cu greu reuşeau să-şi ducă viaţa de pe o zi pe alta. Ei nu ştiau să cultive pământul sau să crească animale pe lângă casă. Se mulţumeau doar cu ce le dădeau pădurile, câmpiile, râurile. Trăiau în grupuri şi tot în grupuri se duceau la vânat, pentru că armele lor erau primitive iar nu de puţine ori unii dintre ei se întorceau răniţi de fiarele pădurii. Vânau doar atât cât le trebuia pentru a-şi potoli foamea. Duceau o viaţă aspră şi luptau pentru fiecare bucăţică de mâncare pe care o aduceau la colibele lor sărăcăcioase.

          Într-una din zile întreg satul plecase la vânătoare. Rămăsese acasă doar o copilă bălaie, de vreo zece anişori, care avea sarcina să pună câte un lemn pe foc, pentru ca acesta să nu se stingă. Fetiţa privea încântată la focul care pâlpâia, trosnea şi arunca scântei. Jocul flăcărilor, felul cum îşi schimbau culoarea, de la albastru-fumuriu la portocaliu şi roşu o făceau să uite că este singură în satul pustiu şi putea fi oricând atacată de animalele flămânde.

 

        Deodată fetiţa auzi nişte tipete disperate. Părea să fie glas de pasăre. Copila nu ştia ce să facă: să stea lângă foc, de care fiarele nu prea aveau curajul să se apropie, sau să se ducă să vadă ce se întâmpă? Inima îi bătea cu putere, dar curiozitatea învinse frica şi copila se îndreptă spre locul de unde veneau strigătele disperate. Şi ce-i văzu ochii? Un şarpe uriaş se încolăcise pe trunchiul unui copac şi vroia să mănânce puii unei mierle care îşi avea cuibul într-o mică scorbură a copacului. Curajoasa pasăre se repezea cu ciocul şi ghearele spre fioroasa târâtoare, dar şarpele părea să nu o bage în seamă. După atacul mierlei se oprea puţin, apoi îşi continua încet drumul. Doar o lungime de braţ îl mai despărţea de prada sa. Puii piuiau disperaţi pentru că, din glasul mamei, înţeleseseră că e mare pericol.

         Atunci fetiţa îşi luă inima în dinţi, luă un băţ aprins şi cu dibăcie îl îndreptă spre capul şarpelui. Acesta nu se aşteptase la un astfel de atac. Se retrase. Apoi încercă din nou să înainteze. Dar fetiţa striga din toate puterile, arunca cu pietre, lemne şi tot ce găsea în jur. Şarpele se dădu bătut şi, fâşâind uşor, se îndreptă spre pădure.

          Mierla nu mai putea de bucurie. Se aşeză lângă puişori şi contina să fluiere încetişor, vrând parcă să-şi liniştească odrasele. După ce acestea au adormit, mierla zbură spre un loc doar de ea ştiut. Se întoarse după un timp ţinând în cioc un spic galben.

 

       Acesta semăna cu spicul ierbii, dar avea boabele mai mari decât cele ale firelor de iarbă. Se apropie de fetiţă şi îi zise cu glas omenesc:
   - Tu mi-ai salvat puişorii, ai fost curajoasă şi bună la suflet, de aceea am să-ţi fac un dar. Ia acest spic, pune boabele în pământ, înmulţeşte-le, şi de acum înainte tu şi neamul tău nu veţi mai suferi de foame.

        Fetiţa făcu precum o povăţuise pasărea. Semănă boabele, îngriji plantele răsărite, le lăsă să facă spic, apoi culese boabele şi le semănă din nou.

 

              

                                                                                După câţiva ani colibele erau înconjurate de lanuri unduioase cu boabe dulci. Oamenii au învăţat să facă din aceste boabe făina, iar din făină gustoasa pâine. Seara pe lângă vetre se simţea mirosul de pâine caldă iar oamenii lăudau pământul, care hrănea grâul, ploaia care îl uda, soarle care îl cocea dar şi mintea omului, care reuşise să transforme micuţele boabe în hrana lor de toate zilele.

 

 

           Prin puterea Sfantului Duh imprastie mireasma orice floare: adierea tihnita de parfum, gingasa alcatuire de culori, frumusetea Celui Mare intru cele smerite. Lauda si cinste Facatorului de viata Dumnezeu, Cel care a incununat tarina cu aurul spicelor si cu azurul albastrelelor, iar sufletul  cu bucuria vederii celor tainice.

   Veseliti-va si -I cantatati Lui : Aliluia!